Peripețiile Ameliei

Evaluaţi acest articol
(68 voturi)

Zegheru Amalia-Elena, clasa a III-a B

Școala Gimnazială "Mihai Viteazul" Călărași

Profesor îndrumător: Anghelina Georgica

 

 

Odată, demult, pe când Amelia se juca în grădina sa, un fluture frumos, cu aripi multicolore, venise și îi luă Ameliei mințile. Aceasta a fost atât de uimită de frumusețea lui, încât și-a propus să-l urmărească.

Merse și tot merse până când a obosit și s-a așezat la poalele unui stejar bătrân. Când s-a liniștit puțin, Amelia și-a dat seama că stătea chiar lângă un câmp cu flori, care se întindea cât vedeai cu ochii. Florile acelea miroseau atât de frumos, încât culese una. Când o mirosi, parcă din senin, fetița s-a făcut micuță cât un bob de mazăre. Câmpul cu flori i se păru gigantic Ameliei și începu să plângă.

În timp ce rătăcea pe câmpul cu flori, a zărit un castel strălucitor, împodobit cu pietre prețioase.

Amelia, sfioasă, intră în castel. Acolo a văzut o femeie care plângea atât de tare, încât răsuna tot castelul. Fetița și-a luat inima în dinți și a întrebat-o ce s-a întâmplat. După o scurtă pauză, femeia i-a răspuns:

─ Nu aș fi plâns dacă nu mi-ar fi dispărut o cățelușă cu blana albă și moale precum catifeaua, cu ochii verzi ca smaraldul și coada neagră ca pana corbului.

─ Te voi ajuta eu, îi zise fetița, dar cu o condiție.

─ Oricare, doar să îmi recuperez cățelușa.

─ Când mă voi întoarce din călătorie, aș vrea să mă faci din nou cum eram.

─ Sigur că da! Cățelușa mea se află într-un castel foarte îndepărtat, unde

nimeni nu a putut ajunge până acum.

Nici nu termină femeia bine ce avea de spus, că Amelia și plecă, iar aceasta s-a trezit vorbind singură. Merse și tot merse până dădu de cabana unei bătrâne, de cel puțin o sută de ani. Grăbită, cum îi era firea, o întrebă:

─ Știi cumva dumneata unde se află castelul acela la care nu a putut

ajunge nimeni până acum?

─ Știu! răspunse femeia. Îți voi da calul meu cel mai bun din câți am, să te ajut să-ți atingi scopul.

A urmat o călătorie de douăzeci de zile și nouăsprezece nopți. Într-un final, a ajuns la castelul îndepărtat, unde s-a întâlnit cu un moșneag foarte slăbit. Amelia nu a stat mult pe gânduri și l-a întrebat:

─ Știi cumva dumneata unde se află cățelușa cu blana albă și moale precum catifeaua, cu ochii verzi ca smaraldul și coada neagră ca pana corbului?

─ Cățelușa se află la mine. Tu ești stăpâna ei?

─ Da! a răspuns fetița.

Ea știa că nu e bine să minți, dar a făcut-o pentru femeia care poate nici acum nu s-ar fi oprit din plâns. Moșneagul nu a mai stat pe gânduri și i-a dat Ameliei cățelușa.

Bucuroasă, fetița împreună cu cățelușa au pornit la drum.

La sosirea la castel, Amelia a crezut că va fi întâmpinată cu muzică și confetti, dar nu a fost așa.

În schimb, femeia nu mai putea de bucurie și a luat-o în brațe pe fetiță, dar și pe animalul ei drag. Amelia nu a mai rezistat și i-a amintit femeii de promisiunea făcută.

Aceasta a dus-o pe Amelia într-o încăpere ciudată, plictisitoare și lipsită de confetti. Pereții erau negri, păianjeni cât vedeai cu ochii, fel de fel de poțiuni ciudate și ce o sperie cel mai tare pe fetiță era ceaunul din mijlocul încăperii. Atunci femeia se panică. Amelia nu înțelese ce se întâmplă și se panică și ea. După câteva minute, femeia îndrăzni să spună:

─ Aceasta este o cameră magică. Voiam să-ți fac poțiunea pentru mărire, dar nu pot.

─ De ce? întrebă Amelia.

─ Pentru că îmi lipsește lucrul cel mai important, o floare de colț. Aceasta se găsește la poalele muntelui Ghionț.

Numele o amuză pe Amelia atât de tare încât bufni în râs. Nici nu termină bine ce avea de spus, că Amelia plecă, iar femeia se trezi din nou vorbind singură.

Când ajunse la poalele muntelui Ghionț, zări un gândăcel pe care-l întrebă:

─ Știi cumva dumneata unde pot găsi o floare de colț?

Gândăcelul nu răspunse. Crezând că nu știe limba română, Amelia îl întrebă

în limba engleză. Și cum nu știa prea multe cuvinte în această limbă, întrebarea pusă gândăcelului fu prima din cartea de engleză.

─ How are you? (Ce faci?)

Gândacul nu mai înțelegea nimic. După multe insistențe din partea Ameliei, el îi dădu floarea.

Amelia s-a întors iute la castel și i-a dat femeii floarea mult așteptată. După aproximativ o oră, poțiunea a fost gata, iar fetița a înghițit-o fără să clipească.

Ca prin minune, aceasta și-a revenit la forma inițială și, fără să mai spună nimic, s-a îndreptat spre casă. După toate întâmplările prin care a trecut, Amelia nu-și dorea decât să se tolănească în patul ei moale și să se odihnească.

 

Pentru a vota, daţi un click pe contorul de vot de mai sus (cele cinci stelute de culoare galbena, in functie de calificativul pe care doriti sa il acordati). Dacă nu puteţi vota, înseamnă că IP-ul dumneavoastră a fost folosit deja pentru a vota acest eseu şi nu puteţi adăuga un vot nou.

Mai multe din această categorie: « Supereroul Planetei Daniel cel Rece »